PRO-VITA GALAŢI

VALEA PLOPULUI, -UN LOC SUB SOARE CU PORŢILE DESCHISE

În 1979, Nicolae Tănase terminase Institutul Teologic şi a fost numit preot-paroh în Valea Plopului, un sătuc prahovean ce se afla la 16 km de Vălenii de Munte. Cunoştea locul şi îi era drag, satul lui natal, Nucşoara, fiind în apropiere. Cunoştea oamenii, îi ştia cinstiţi, muncitori şi cu credinţă în Dumnezeu. Ce nu ştia încă era că el urma să fie preot într-un sat fără biserică. Cutremurul din 1977 o pusese la pământ.

Construcţia socialismului, nu a lăcaşelor de cult

Politica acelor vremuri, sesizase Nicolae Tănase, era una vicleană. Nu părea a fi un comunism dur, cu reguli radicale. Credinţa în Dumnezeu părea tolerată ca o slăbiciune de care oamenii nu se dezbăraseră şi, în plus, în acei ani se aştepta clauza naţiunii celei mai favorizate, deci nimeni nu părea dispus să declanşeze vreun scandal pe o temă aşa de sensibilă. Aşa că tânărul preot nu a stat pe gânduri, s-a sfătuit cu oamenii şi au hotărât: vor construi biserica… noaptea.

La adăpostul întunericului, sătenii, cu mic cu mare, au muncit la ridicarea Casei Domnului, însufleţiţi de preot. Au venit diferiţi inspectori şi fără prea multă vlagă au încercat totuşi să afle ce se întâmplă acolo, dar la lumina zilei, nimeni nu se vedea a fi răspunzător.

Biserica s-a ridicat impozantă. De teama scandalului, activiştii de partid au lăsat lucrurile “să curgă”. La sfârşit însă, cineva trebuia pedepsit pentru această cutezanţă. Preotul a fost adus în faţa instanţei şi s-a hotărât: nu va mai primi nici salariu şi nici chiar alocaţia copiilor. Şi aşa s-a întâmplat, ani de-a rândul, singurul venit al familiei Tănase a fost salariul soţiei care lucra ca educatoare. Sătenii însă au înţeles în acele timpuri că Dumnezeu le-a trimis un adevărat păstor şi s-au strâns în jurul lui cu încredere şi iubire.

Condiţia umană în vremuri de restrişte

În 1990, într-una din zile, se afla în Bucureşti, pe stradă, în apropierea unui spital. Cineva l-a tras de mânecă şi i-a spus cu privire îngrozită: “Simţi miros de carne arsă? Aici ard copiii noştri, aici sunt ucişi nenăscuţii!” Era poetul Ioan Alexandru. Nu se cunoşteau, dar au rămas împreună până noaptea târziu şi au discutat. Orânduirea comunistă cu toată perfidia ei căzuse, dar acum se petreceau lucruri îngrozitoare. Libertăţi cu chipuri hâde apăreau, idoli şi modele slute erau ridicate din noroi, ferestrele sufletului se îngustau şi nu se vedea nici cerul şi nici drumul spre Dumnezeu, viaţa părea că nu mai valorează doi bani. “Cu atâta uşurinţă oamenii stârpesc darul divin, menirea cu care fiecare prunc vine, poate în nebunia asta au împiedicat venirea pe lume a unui om care ar fi descoperit leacul cancerului”. S-au spus vorbe cutremurătoare, adevăruri.

Au urmat ani în care, alături de Ioan Alexandru şi alţi oameni ca ei, părintele Nicolae Tănase a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a reinstaura legile Domnului şi ale firii, a întors din drum ratăciţii şi a restaurat suflete urâţite.

Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi

Trebuia însă făcut ceva concret, lupta împotriva avortului cerea şi un sprijin practic, asistenţă maternală, copiii veneau pe lume, dar în unele cazuri nu erau aşteptaţi de nimeni. Multe femei şi-ar fi urmat instinctul şi iubirea maternă dacă cineva le-ar fi deschis o uşă şi le-ar fi primit acolo. Aşa a apărut, în 1994, Asociaţia “Pro-Vita pentru născuţi şi nenăscuţi”. În acel timp, preotul Nicolae Tănase nu cunoştea termenii “asistent maternal” sau “plasament”. Îşi cunoştea însă enoriaşii din Valea Plopului şi a ştiut că poate conta pe ei. În dorinţa de a dărui copiilor rezultaţi în urma renunţării la avort un mediu normal, sănătos, de familie, el i-a încredinţat unor familii din sat. Acestea i-au primit ca pe copiii lor, dispuşi să-i îngrijească până când mamele îşi vor rezolva problemele personale sau cât o vrea Domnul. Alt sat vecin, Valea Screzii, s-a alăturat în această activitate, şi acum 19 familii cu credinţă în Dumnezeu şi în dorinţa de mai bine pentru cei năpăstuiţi înconjoară cu dragoste 57 de copii.

Marea familie din Valea Plopului

Tinere care urmau să devină mame s-au aflat în impas: ca urmare a greşelii savârşite, familiile le-au alungat. S-au văzut dintr-o dată singure şi fără nici un ajutor într-un moment atât de delicat. Au aflat de părintele Nicolae Tanase şi şi-au îndreptat paşii către Valea Plopului cu speranţa abia pâlpâind. Au găsit aici mai mult decât au sperat: un loc curat, confortabil, înţelegere şi căldură, un loc în care nimeni nu le acuza. Termenul pe care au fost adăpostite s-a prelungit după caz până când într-adevăr mămica şi copilul şi-au făcut un rost.

Alţi copii ocrotiţi de Pro Vita provin din centrele de plasament. Copii mici pentru care s-a încercat evitarea menţinerii lor în căminele de stat, ştiut fiind că acest mediu nu poate aduce bucurie în sufletul unui copil. Au fost aduşi aici şi s-au integrat în marea familie a părintelui Tănase. Viaţa lor este acum una normală, merg la grădiniţa din sat, se mai ceartă pe jucării, poate în grabă îşi mai încalţă pantofiorii invers, dar iubesc şi ştiu sigur că sunt iubiţi şi ocrotiţi. Au aici şi fraţi mai mari, copii de şcoală, ei au teme de făcut şi treabă prin casă, dar îşi găsesc timp să se joace şi cu prichindeii sau chiar să le picteze pereţii camerelor.

Şi mai sunt aici, sub ocrotirea părintelui Tănase, tineri care au crescut în orfelinatele din ţară, dar care, o dată cu împlinirea vârstei de 18 ani, au fost aruncaţi pur şi simplu în stradă. Aşa s-a întâmplat cu câteva tinere, chiar în perioada de început a asociaţiei Pro Vita. Fără nici o perspectivă, fără un ban, fără un sfat, s-au trezit sub cerul liber. Dezorientate, ţinta lor a fost Gara de Nord din Bucureşti. Au dormit câteva nopţi pe cartoane. Au mâncat resturi aruncate la gunoi şi au încercat să se piardă în întuneric. Un creştin le-a văzut totuşi şi le-a vorbit despre Valea Plopului, şi-au îndreptat paşii către acolo, în aparenţă ca într-o nouă aventură, în realitate cu speranţa că totuşi viaţa poate fi altfel. S-au convins. Au găsit o mână întinsă cu dragoste şi onestitate. Nu le-a fost uşor să se integreze, după cât de puţin li se oferise până acum, încrederea lor era şubrezită. Apoi felul în care trăiseră până atunci, nimeni nu avusese grijă de ele şi nici ele nu erau obişnuite să ţină cont de alţii. Principii creştine, Dumnezeu, totul fusese departe, păcatul şi mizeria, supravieţuirea, asta le era cunoscut. Nu a fost uşor pentru nimeni, dar cu răbdare şi înconjurate permanent cu căldură, inimile s-au deschis spre lumină. Fetele au învăţat să trăiască în familie, să-şi iubească şi să-şi respecte aproapele. Cu timpul, unele au plecat şi şi-au întemeiat propriile familii, altele au rămas şi în zilele noastre în “tabără”, devenind ajutoare de nădejde ale acestei mici comunităţi. Au grijă de cei mici, îi ajută pe şcolari la lecţii, gătesc, fac cumpărături, merg la slujbă la biserică, citesc, fac glume şi râd cu inima uşoară a unei vieţi tihnite. Necazurile lor s-au pierdut, acum au o familie gata să le ocrotească, o familie care le-a acordat credit şi a avut dreptate să îndepărteze lestul şi să scoată la lumină omul bun din ele.

Un loc sub soare cu porţile deschise

În toate aceste cazuri, părintele Tănase ca şi ceilalţi colaboratori, părintele George Mitrache, cel care are şi funcţia de asistent social, părintele Cristian Manu, parohul taberei, şi directorul coordonator, Tatiana Samoilă, au trebuit să ţină cont de cauze ca determinante ale efectului. Fiecare copil şi fiecare mămică aveau istoria lor. Nu exista o soluţie general-valabilă. Unul părea închis etanş în necazul lui, altul părea gata să întindă mâna. Şi scopul nu era neapărat să se ofere o soluţie locativă, ci să se vindece sufletul şi să se întremeze, astfel încât să-şi găsească echilibrul şi soluţii proprii, să se poată urma calea cea bună, creştinească. S-a căutat integrarea copiilor în familie, s-a căutat stingerea conflictelor generate de sarcinile nedorite, s-au cultivat iertarea şi dragostea în inimile urgisite.

În unele situaţii, lucrurile s-au remediat mai repede, altele au fost însă de nerezolvat. Asta a generat o nevoie de spaţiu din ce în ce mai mare. Atât la Valea Plopului, cât şi la Valea Screzii s-a construit şi se construieşte. Ba s-au închiriat şi case bătrâneşti în coama dealului. Acolo locuiesc mame şi copii alungaţi de familiile lor. Au în jurul casei un petec de pământ, unde femeile şi-au cultivat legume şi flori. Departe de oamenii care le-au stricat viaţa, îşi construiesc aici normalitatea cu sprijinul Asociaţiei Pro Vita şi îşi învaţă copiii să fie buni.

Nevoile asociaţiei au venit una după alta şi din fericire s-au găsit şi soluţii. Numărul asistaţilor este acum de peste 200. Asta înseamnă spaţiu, hrană, personal angajat, bani. Tot ca într-o familie s-au căutat mijloacele cele mai la îndemână, autogospodărirea pe cât posibil. S-a construit o brutărie, se cultivă pământul, se cresc animale şi astfel strictul necesar este asigurat. Apoi, asociaţia mai are şi prieteni fideli, în general oameni simpli, dar care din puţinul lor au oferit cu drag cât au putut: haine, rechizite, jucării sau cărţi. Şi sprijinul sătenilor din cele două sate, Valea Plopului şi Valea Screzii, a fost constant. Oamenii au venit şi au ajutat tot timpul. Au muncit voluntar, pentru că au rămas alături de omul care le-a construit biserica noaptea, cel care nici acum nu se poate opri din încercarea de a îndrepta lumea.

Părintele Nicolae Tănase pare nemulţumit. I se pare că nu a făcut lucrurile cum trebuia, nu a avut un plan, nu s-a organizat bine. Uită că nu a avut răgazul în toţi aceşti ani să-şi facă planuri. Nu a făcut decât să lase uşa deschisă şi speranţa aprinsă şi lucrurile s-au mişcat cu repeziciune. Nu a avut timp nici să fie surprins, în fiecare zi un alt copil a venit înlăcrimat în pragul lui, o altă mămică rătăcită şi disperată i-a cerut adăpost. În fiecare zi un suflet a trebuit mângâiat, în fiecare zi a trebuit să împartă pâine şi învăţătură creştinească.

Mariana Rânduroi

(Din ziarul Gândul, 09.08.2006 )